Când sunt întrebată ce reprezintă mandalele, după ani de când le creez, încă mă blochez;
Dar azi am avut realizarea că e o diferență enormă între “nu reprezintă nimic” și “mă lasă fără cuvinte”.
Nu-mi plac semnificațiile pompoase găsite pe net despre cosmos și nu știu ce esență a vieții
Pentru că, pentru mine, fix despre asta nu e. Nu e despre cuvinte mari, ci despre acea liniște a minții, starea aia de grație, de perfecțiune cu toate imperfecțiunile.
Despre asta citeam ieri.
Și am fost surprinsă să citesc,
Credeam că e doar o descoperire de ale mele:
În procesul de a crea o mandală, faci o schiță, pleci mereu din centru și decorezi cu diverse puncte simetrice, strat cu strat, toată planșa.
Și faci greșeli;
Asta e de necontestat.
Pe majoritatea le poți ajusta, însă rămân semne.
Mi-a luat ceva să accept că ăsta e farmecul.
Să te cufunzi în proces, să îl trăiești pe deplin, să continui după fiecare greșeală și să te uiți, fără cuvinte, la rezultatul, de necontestat, grațios.
Dacă ai de lucru cu tematici despre perfecționism, control și nu numai, realizarea mandalelor în puncte poate fi un instrument foarte util; te învață că toate imperfecțiunile se disipă cu fiecare strat și că întregul e mai mult decât suma părților; dacă urmezi niște principii simple, tabloul e frumos și cu bune și cu rele.
Ca-n viață, că-ntr-acolo bat 😄